XXVI. Viata cu ochii pe ceas

Avem astazi o noua relatie cu timpul. Pasul lent, lipsit de graba, este acum demodat, iar netihna noastra se instaleaza rapid in mai toate imprejurarile tipice ale vietii.

Generatii dupa generatii au ravnit tihna fara sa o aiba. In schimb, toti s-au grabit de cand sunt mici: sa creasca, sa stie, sa fie, sa aiba, sa devina. Si graba nu se termina aici. Caci intr-o teribila graba catre maine, catre acel <ceva mai bun>, momentul prezent se reduce, la randu-i, la suma momentelor grabite. 

Deci, suna ceasul! Ne trezim in capul oaselor repede, ca poate-i deja prea tarziu. Repede la dus. Apoi ne bem cafeaua repede, sa parem mai treji. Si poate uneori ne pregatim la fel de repede un mic-dejun frugal. Apoi ne incepem ziua. Conducem repede pentru ca vrem sa ajungem repede, urcam scarile sau luam liftul repede, ne salutam colegii repede. Grabiti, ne verificam agenda, e-mailurile si task-urile. Aici, toate activitatile se desfasoara sub presiunea termenului limita si domnia lui “trebuie”: trebuie sa incepem mai repede, trebuie sa facem mai repede, trebuie sa terminam mai repede.

La final, plecam cu o evidenta usurare ca ziua s-a incheiat. Din nou, in trafic, alaturi de ceilalti grabiti. Intr-un final, triumfatori ajunsi acasa. Repede la dus. Eventual repede in alta parte si apoi repede in pat, caci e deja noapte. A doua zi, totul continua sa decurga la fel, deci “normal”. 

Traim in felul pe care l-am descris, si nu avem incotro, pentru ca o graba universala teribila ne mana din urma, ne biciuie si ne facem sa fim, paradoxal, mereu pe drum. E limpede ca exista un mers al lucrurilor asupra caruia noi, ca indivizi, nu avem nicio putere.

Insa asumarea acestui Zeitgeist in sensul de moda intr-o lume tot mai scapata din frau nu este decat o iluzie intretinuta cotidian ca <suntem> si <avem un rost> de vreme ce, iata, smulsi de la “masa tacerii”, ne-am impotrivit prea putin.

Si, lucru curios, nici timpul liber nu a scapat tavalugului destructurant al grabei. Caci in loc sa fie vorba de un “rest” al respiratiei, de un ragaz catusi de mic, toate cele ce-au fost indelung amanate ori lasate pe un “mai tarziu” solicita acum o atentie incordata.

In acest fel, timpul liber nu mai este cu adevarat liber, el este pur si simplu omorat. Si nu e de mirare ca, in asemenea conditii, oboseala din spatele unei zile de <luni> intrece in intensitate pana si cele mai impovaratoare <vineri>.

Abia in momentul colapsului, ne uitam la noi cu privirea omului care si intelege ce vede….Iar motivul este simplu: inima a refuzat sa se automatizeze, in pofida creierului care s-a automatizat complet.

O scriu si o semnez,

<Casandra Ionita>

{poză preluată de pe https://everything-voluntary.com}

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: