XXIX. Romanta raspunsului mut: fata in fata cu romanul

„Traditia” spune ca romanul, oita noastra pitoreasca, are doua doleante pentru care va milita perseverent: sa fie lasat sa behaie in voie despre cele mai diverse si neobisnuite probleme abordate, de altfel, contextual – si pe deasupra sa i se dea si dreptate. Oricum ai da-o, ai senzatia ca delirul sau remarcabil si locvacitatea cu care se confeseaza poate sparge caramizi. 

La o adica, el pune pe masa o noua siguranta de sine: statornica – pentru ca, buna-rea, nu-l paraseste niciodata, tare si necutremurata – pentru ca nici picurat cu ceara nu va ceda in fata vreunei alte pareri ce vine in raspar cu a lui.

Deci aceasta siguranta de sine suna destul de prost! Poate si pentru faptul ca daca il zgandari nitel, al nostru roman, fie din incapacitate, fie din prostie, nu va face apel la analiza si combaterea ei pe planul ideilor, ci direct la inchiderea gurii in propriul sau stil lingvistic si de comportament. Cum ar veni, in comunicarea cu acesta, nu prea iti permiti sa-l contrazici fara a-ti asuma riscul linsajului. 

Dar cum a ajuns el oare sa se aseze la modul cel mai nesimtit sub aceasta mare palarie a atotcunoasterii?

Cel mai probabil, la coborarea sa pe pamant, romanul nostru, mai stangaci din fire, s-a impiedicat si a cazut in caldarea cea mare a omniscientei ca in proverbialul butoi cu vin, ceea ce, la drept vorbind, i-a cam tulburat cumva judecata.

Carevasazica, de ce-ar mai fi necesar sa-si puna intrebari, sa cerceteze, sa fie curios?, cand el insusi a fost inzestrat cu o varietate de calitati dumnezeiești si ar fi un caz de rea vointa sa nu-l aprobi in tot si-n toate. Vorba aceea, nu degeaba a stat el ceas de ceas, zi de zi si noapte de noapte sa se documenteze constiincios de pe la televizor, de prin ziare, de prin auzite si, ce sa vezi, gata parerea! Mi-e peste puteri sa inteleg de unde atata infailibilitate pe căpșorul sau.

Si sa-mi fie cu iertare insa romanul nostru e cam intr-o doaga de vreme ce din adancurile propriei sale ignorante, el pune la bataie un intreg dispozitiv de lupta sub forma unui munte de prostie urmat de o incapatanare de-a dreptul persistenta, generand nemiloase campanii de lichidare de voci. Mi-e clar ca acestui individ ii lipseste pur si simplu sentimentul just de sine. Puneti dumneavoastra dupa constructia „roman incoerent” ce invective doriti.

Asadar, in zilele noastre, nu te mai poate mira, desigur, ca <Romanul de azi> e <Romanul lui Caragiale>, pe care toxica <siguranta de sine> l-a calificat, in chip fatal, pentru statutul lamentabil de biet „datator cu parerea”. 

Ma-ntreb, de unde a putut fi pescuit un asemenea amfibian si de ce a fost el aruncat tocmai pe acest pamant romanesc? Mai ca as fi rasuflat usurata daca dupa biblica izgonire din Rai, Dumnezeu s-ar fi fastacit un pic si l-ar fi catapultat, in schimb, intr-un alt univers, laolalta cu imbecilii celorlalte popoare, ceea ce ar fi insemnat pentru noi pasi inainte si speranta de mai bine. Ce-i drept, n-am avut deloc norocul asta!

Cine raman, asadar, damnatii? Un singur raspuns se impune cu forta evidentei: fireste ca tot noi!

O scriu si o semnez,

<Casandra Ionita>

{poză preluată de pe https://i.pinimg.com/originals/a5/da/df/a5dadffbee1804ae5185b9880c42405e.jpg

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: