XXX. Intre utilitate si inutilitate

Una dintre multele, inepuizabilele prejudecati pe care le-am tot intalnit in ultima vreme este legata de cum ar trebui sa arate angajatul ideal si ce anume – chipurile – l-ar putea recomanda ca fiind eligibil ori macar “demn” de luat in considerare.

Multi au senzatia ca stiu nu doar ce aptitudini si calificari ar trebui sa detina, ci si ce emotii ar trebui sa simta, ce tonalitate ar trebui sa utilizeze, ce postura ar trebui sa aiba, cat de sus ar trebui sa isi tina capul, ce bijuterii ar trebui sa poarte, ce stil vestimentar ar trebui sa adopte- pe scurt, acestia au foarte clar in minte exact cum ar trebui sa arate si de cata supusenie ar trebui sa dea dovada un anume vrednic slujitor al dinastiei lor.

Daca nu intrunesti toate aceste particularitati, conform stereotipului, atunci, ei bine, cred acestia, cu siguranta esti mai mult decat dispensabil din formidabila lor ierarhie. 

Si cam cum cred acesti „patroni autohtoni” ca ar trebui sa arate portretul „candidatului ideal”? Din care anume aluat ar trebui sa fie el plamadit?

Depinde. Exista versiunea extrema si versiunea moderata. Angajatorii „distinsi” care au o anumita clarviziune in materie de pastrare a monopolului puterii vor spune: „elita intelectuala, oameni capabili, buni la vorba dar lipsiti de putere”, un soi de papagali decorativi „cu drepturi de decizie”. Exista apoi si angajatorii moderati, care declara, la fel de ritos ca: „ei trebuie sa fie simpli la vorba si la port, in principiu, buni executanti, supusi si docili, mereu in slujba stapanului care plateste.”

De unde vine totusi prejudecata ca un angajat valoros este, prin excelenta, un angajat care tace si rezista? E simplu. Ea vine din imposibilitatea angajatorilor de a asimila faptul ca trasaturile definitorii ale lucratorului de pe statul de plata s-au schimbat de-a lungul timpului.

Probabil ca, intr-o vreme demult apusa, atunci cand era dificil sa refuzi colaborarea cu acei cativa moguli si grupuri de putere, exista conturata opinia conform careia portretul general al angajatului roman se rezuma la a fi lichea, a lasa capul in jos si a juca dupa cum iti canta „suveranul”. Ca mai apoi, pe masura loialitatii afisate, unii dintre ei sa fie transformati intr-un soi de sefi pe plantatie. 

Astazi, un angajat exemplu, ar trebui, cel putin, sa fie la polul opus. El ar trebui sa aiba, dincolo de numeroasele abilitati pe care oricine le poate avea „in repertoriu” prin studiu si experienta, o personalitate solida, o minte educata, un spirit nobil si, de ce nu?, un caracter puternic.

Prin prisma experientei personale insa, actualii „lideri de business” inca se rezuma doar la evaluarea abilitatilor tehnice si a posibilitatii de incadrare in tipar. Alte calitati pe care acestia le cauta sunt tocmai acelea care pot fi schimbate sau imbunatatite dupa bunul plac.

Cum imi place mie sa ironizez: Ei nu-si bat capul! Caci acest nou tip de angajat nu poate fi unul dintre oamenii-cheie de care are nevoie puterea. Puterea are nevoie de oameni cu „personalitatea” potrivita, adica puterea are nevoie de oi.

E un fenomen global. Dar la periferia Europei se simte cel mai bine…

O scriu si o semnez,

<Casandra Ionita>

{poză preluată de pe https://mentoreu.com}

Un gând despre „XXX. Intre utilitate si inutilitate

Adăugă-le pe ale tale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: